Mittwoch, 13. Juni 2012

Adâncurile şi abisurile unui suflet zbuciumat


Ce vreme! Şi ce carte! Stau pe insula Rügen în această vară fără vară şi citesc. Nori adânci trec peste insulă. O atmosferă sumbră. Nici urmă de uşurinţa sufletească a unui concediu la mare. Şi totuşi îmi rămâne o consolare. Comparând existenţa mea cu cea a lui Max Blecher, mă pot considera norocos. Nu numai fiindcă mi-a fost dat să trăiesc deja de două ori mai mult decât acest tânăr talentat care a murit la 28 e ani, ci fiindcă a avea ocazia de a scrie un jurnal de sanatoriu nu este nicidecum un privilegiu, chiar dacă îţi paviază drumul în eternitatea literară.

Ştiu, asta se poate interpreta acum ca o meschinărie la adresa unui biet literat român. Eu o consider însă o recunoştinţă la adresa unui mare scriitor care şi 74 de ani după scrierea acestor rânduri de jurnal, reuşeşte să stârnească impresii adânci în sufletul unui cititor. Şi sunt convins că nu sunt singurul care a rămas adânc impresionat de cele citite în acest jurnal.

Cartea are mai multe capitole fără titluri şi care devin spre capătul volumului tot mai scurte, parcă autorul s-ar fi grăbit să ajungă la un sfârşit. Şi totuşi închizi cartea cu impresia că nu e terminată, doar întreruptă. Biografia lui Max Blecher ne arată însă că este într-adevăr vorba de un sfârşit – de scris, dar şi de viaţă.

Ce titluri aş putea să dau acestor capitole, m-am întrebat şi le-am şi notat după fiecare citire. 

1. Jurnalul morţii
Sanatoriul din Berck (Franţa). Un pacient suferă de tuberculoză osoasă. Are doar 19 ani şi va rămâne trei ani acolo. Va părăsi sanatoriul viu, dar nu şi vindecat. Este tânărul Max Blecher. Alţi pacienţi nu au acest noroc. Ca de exemplu un „nou venit cu privirile lui candide şi gesturile lui moi”. Autorul jurnalului descrie cu lux de amănunte „setea” proprie de viaţă, în timp ce în camera alăturată acest nou venit se stinge. Rememorând aceste momente tragice, Max Blecher se întreabă nouă ani mai târziu: „În ce se diferenţiază clipa când moare un om, de celelalte, când nu se întâmplă decât fapte banale şi simple?”

„Putem să evocăm cutare sau cutare amintire şi nimic nu ne indică valoarea mai mare sau gravitatea şi importanţa ei faţă de cealaltă.” Din această constatare putem deduce că evenimente demne de reţinut au fost cu duiumul. Blecher foloseşte unele pentru a exemplifica trăiri interioare. Unul din aceste sentimente este solitudinea, evocată mereu şi mereu de tânărul internat. Câteodată doar moartea poate să spargă această singurătate, o schimbare tristă în monotonia zilelor de rând ale sanatoriului, mai ales dacă e vorba de oameni care ţi-au devenit dragi, ca Boby care „muri în aceeaşi noapte, cu durerile calmate şi cu sentimentul unei mari linişti.”

Cunoştinţele lui Max Blecher la sanatoriul din Berck sunt de scurtă durată, dar cu atât mai intensive. Biografii cu complicaţii personale, cu visuri secrete şi deşarte se desfăşoară în faţa lui. Nevoia de comunicare a omului pe moarte este mare şi câteodată revoltătoare pentru cel care ascultă. Aşa i s-a întâmplat şi cu adolescenta Teddy care, după ce a fost „transportată într-un sanatoriu de lângă Paris [...], muri din imposibilitatea de a se putea hrăni”.

2. Intimitatea scrisului sau Luciditatea durerii
Da, aşa am putea intitula acest capitol. Asistăm la o transformare a procesului de scriere într-o formă trupească. „În clipa când scriu, pe mici canaluri obscure, în râuleţe vii şerpuitoare, prin întunecate cavităţi săpate în carne, cu un mic gâlgâit ritmat de puls se revarsă în noaptea trupului, circulând printre cărnuri, nervi şi oase, sângele meu.”

Cititorul este confruntat cu bolile de care suferea Max Blecher: „plaga care îmi deschidea burta”, „mi se ivi la coapsă o extraordinară complicaţie, o umflătură teribilă plină de materii purulente”, „o straşnică deranjare intestinală”, „picioarele anchilozate la genunchi într-o poziţie foarte proastă”. Astea sunt câteva boli care au apărut în timpul şederii în sanatoriu. Este greu să-ţi imaginez o astfel de situaţie. Cu toate astea a rămas în relatarea lui Blecher o nuanţă de umor, când, de exemplu, compară o rană pe corpul propriu cu „o vulvă roşie superbă ca o floare exotică cu petalele trandafirii şi groase”, pe care o zărea când iapa lui ridica „coada pentru anumite treburi”.

Al 3-lea capitol transportă senzaţii since fiction. I-am dat titlul De la speranţa veşnică la visul eBuy sau De la naturalism la surealism. Max Blecher se află într-un sanatoriu elveţian, la Leysin. Asistăm la o trecere treptată dintr-o stare de imobilitate fizică, într-o fază de speranţă, urmată de vise care arată spre o lume, pe care, cel puţin din vedere economică, o trăim azi: „Radioul de fabricaţie” din visul lui Blecher are ceva comun cu cumpărăturile noastre prin intermediul portalului eBuy.

Nu trebuie să uităm că acest jurnal a fost scris de Max Blecher un an înaintea morţii sale. Cu toate că ultimele capitole indică o fantezie incandescentă, datorată diferitelor boli, se simte şi speranţa tânărului de 28 de ani, de a putea supravieţui şi a putea scrie mai departe. Omul îşi găsise menirea: scrisul literar. Mai avea mult de scris. Pentru asta îi mai trebuia răgaz, răgaz de a trăi. În limba, extraordinar de frumoasă,  a lui Max Blecher această dorinţă sună astfel: „Dar aş vrea câteodată să-mi însemn şi toate reveriile şi toate visele nocturne pentru a da cu adevărat imaginea viziunii iluminate care stă înfundată în întunericul meu cel mai familiar şi cel mai intim.” Această mărturisire este deja un aviz cititorului spre capitolul următor, căruia i-am pus titlul Atotputernicia întunericului sau Agonia iubirii împlinite şi a geloziei despărţirii.

Viziuni întunecate – „Totul va putrezi pentru a fi absorbit apoi de întuneric, pentru totdeauna.” – alternează cu momente de exaltare, de o voinţă stranie de viaţă, cum şade bine unui tânăr de vârsta lui Blecher. Şi toate astea sunt împachetate într-o frumoasă poveste de dragoste. 

Cum spuneam deja, capitolele sunt tot mai scurte. Ultimul are doar opt pagini. L-aş intitula Hibernarea întreruptă de şoricei. Cred că aici întrebarea, câtă realitate mai există în acest sfârşit de jurnal, este justificată. Cele întâmplate în sanatoriul din Techirghiol au o puternică nuanţă himerică şi o semnificaţie simbolică deosebită.

Jurnalul se termină cu propoziţia: „Eram pe ciment, dârdâiam de frig şi nu ştiam ce să fac.” Notele biografice de la începutul cărţii consemnează faptul că în anul 1937 Max Blecher a mai lucrat la Vizuina luminată. La 31 mai 1938 a încetat din viaţă.


Max Blecher: Vizuina luminată – Jurnal de sanatoriu; Editura Art, Bucureşti, 2009; ISBN 978-973-124-359-7

[Binz pe insula Rügen, 10.07.2011]
Anton Potche

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen