Istoria unei case

Ileana Vulpescu: Rămas-bun casei părintești - roman; Editura Tempus; Ploiești, 1998; 384 de pagini (Paperback); ISBN 9786-0692-08663; 25,-- lei

Oameni vin și pleacă, alții rămâni până la sfârșitul zilelor. Toți au o biografie proprie și toți scriu prin viața lor și istoria unei case. Și într-o zi părăsește și ultimul vlăstar al unui șir lung de membri de familie, înșiruat peste generații, casa părintească și cumpărători se pregătesc să scrie o istorie nouă.

Casa părintească din romanul Ileanei Vulpescu a fost cândva o casă moșierească, „o casă enormă, într-un cartier central și liniștit, o casă care,   -n stare bună, s-ar fi vîndut cu mai mult de zece ori prețul la care se-nțeleseră.” Deci asistăm la un moment crucial din istoria acestei case. Conținutul romanului are ca protagoniști însă numai personaje din familia vânzătorilor. Viața lor ne înlesnește o privire de ansamblu asupra capitalei României din cea de-a doua jumătate a secolului XIX și a primei jumătăți a secolului XX și mai ales asupra celor două clase sociale: moșierimea în declin și burghezia în ascensiune.

Cine crede însă că vorbim de un roman istoric, se înșeală. Aș zice că Rămas-bun casei părintești este mai degrabă un roman de dragoste. Mai ales personajele feminine sunt creionate într-un stil de păsare, îndeobște cele principale: Melina și Agripina. La polul opus se află coana Catița, un fel de pază rea, o soacră cum nu se poate mai antipatică.

Și bărbații? S-ar putea spune că zidul între cele două clase sociale se face perceptibil și între cele două sexe. Dragostea pură, fără gânduri ascunse, ale femeilor este de multe ori contrastată de o profitare perfidă sau de o poltronerie mizerabilă a bărbaților. Pe câmpul afecțiunii sexul feminin este în acest roman totuși cel puternic. Exemple grăitoare pentru slăbiciunile de caracter ale bărbaților sunt Dinu Serafiotti și Ienache Krețulescu.

Configurarea acestui roman seamănă cu desenarea unui cerc. Plecând de la vânzarea „casei părintești” cititorul face cunoștință cu „ceremonia învelitului și-a dezvelitului miresei cu flori ca de ceară [care] ținuse din 1910, anul nașterii lor – al magnoliei și-al lui Daniel, viitorul profesor, Șerban – pînă-n 1940, cînd Franz , cetățean german, la 55 de ani, fusese obligat să plece cu armatele nemțești pe front, de unde nu se mai întorsese.”

Mișcarea curburii cercului încetinise în anul când coana Catița Krețulescu „se consolase mai ales pentru că feciorul, aflîndu-se la Paris în ’48 în inima revoluției, avusese destulă minte să rămână acolo […].“ Când Ienache Krețulescu, „după ce-și petrecuse un ultim ,réveillon‘ în sînul civilizației”, s-a întors acasă la București, curbura cercului a luat încet dar sigur o formă geometrică închisă, cuprinzând în circumferința sa puține puncte (momente) fericite și mult mai multe triste. Cercul acestui roman se închide în momentul în care un fiu al profesorului Șerban răspunse unei doamne la telefon: „Da, doamnă. Se vede că nu știți c-au murit amîndoi: și domnul Șerban și doamna Șerban.”

Nouă capitole are acest roman cu o construcție foarte interesantă. Există un șir de capitole scurte cu întoarceri în trecut sau, reluând ideea cercului de acțiune, în viitor la prof. Șerban, care rămâne astfel mereu prezent, fără a fi un personaj principal al romanului.

Ileana Vulpescu scrie într-un stil vioi, folosind din când în când expresii și formulări metaforice care își au originea în craiul popular. Câteva exemple: Ienache „n-avea de ce să se supere ca văcarul pe sat”, sau „unde-i un car de minte e și prostie tot pe-atîta”, sau „ori moare măgarul ori pierde samarul”, sau „Veta Krețulescu vrînd să le dea indirect peste nas fiicelor lui boier Sache Poenaru, care nu-și prea toceau pingelele pe drumul cimitirului”, sau „cu văduva ai mereu un mort în capul mesei” și multe alte.

Limba Ileanei Vulpescu are o coloratură arhaică. Pentru cititorul zilelor noastre multe formulări necesită o atenție deosebită în timpul lecturii. Un exemplu: „Da, răspunse calm coana Catița, care nu se-ncurca-n prea multe probleme de eleganță-n comportament.” Folosința excesivă a barei orizontale poate să constituie o problemă de înțelegere mai ales pentru cititori de altă naționalitate. Dar cine citește mult se obișnuiește destul de repede cu acest mod de a scrie.

Și pentru că multe cărți îți ating – poate numai datorită unei singure propoziții - adâncul sufletului și te întorc cu decenii înapoi în satul sau orașul natal, vreau să spicuiesc și eu din acest roman o astfel de propoziție: „Bătrînii Gheorghidis erau mîndri de feciorul lor, dar nu se mîngîiau să-l știe-nsurat cu-o fată săracă, și româncă pe deasupra, când ar fi fost atîtea fete de negustori și de-arendași greci, putrezi de bogați, bucuroase să-l ia de bărbat.” (Satul meu natal este în Banat ... și părinții mei erau mândri de feciorul lor ... dar ...).

Am găsit această carte într-un dulap de cărți, montat într-o stradă în orașul bavarez Ingolstadt. Acest dulap este mereu deschis. Cine vrea, poate să pună o carte înăuntru și cine vrea, poate să-și ia o carte. (Astfel de anticariate deschise există în multe orașe germane.)

Așa am făcut cunoștință și cu scriitoarea română Ileana Vulpescu care s-a născut la 21 mai 1932 într-o familie de agricultori din comuna oltenească Bratovoiești (jud. Dolj), cum se poate citi în biografia ei de pe coperta cărții (paginea interioară). Are o licență în litere (franceză) la Universitatea din București și a lucrat ca lexicografă la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Ca scriitoare și traducătoare Ileana Vulpescu a fost foarte productivă. A scris proză și teatru și a primit pentru operele sale multe premii.

În anul 1972 a fost primită în Uniunea Scriitorilor din România, organizație pe care a părăsit-o în anul 1995. A fost căsătorită cu poetul, scriitorul, traducătorul, editorul, publicistul și politicianul Romulus Vulpescu (1933 – 2012). Ileana Vulpescu a decedat la 12 mai 2021.

Anton Delagiarmata