Es ist so bitter kalt

Es ist so bitter kalt an diesem 5. März 2022. Und mich plagt das verrückte Gefühl, etwas tun zu müssen ... gegen diesen barbarischen Krieg, am 24. Februar vom Zaun gebrochen von einem irrsinnigen Diktator in Moskau. Er lässt seine Armee das Nachbarland Ukraine zerstören. Willkür in denkbar höchster Ausprägung. Und ich fühle mich seit Tagen so hilflos und wütend. Und vor allem ohnmächtig! Ich muss hinaus in die bittere Kälte. Dort gibt es bestimmt Gleichgesinnte. Das beruhigt. Zumindest für ein, zwei Stunden, oder wie lange so eine Demonstration dauert.

Schon auf dem Weg zum Ingolstädter Paradeplatz scheint mir am Sitz der Johanniter – im gleichen Gebäude mit der ESV-Sporthalle - ungewöhnlich viel Betrieb zu sein. Nur wenige hundert Meter weiter ist die Paul-Wegmann-Sporthalle von Rotkreuzfahrzeugen regelrecht belagert. In meiner Naivität kommt mir nicht in den Sinn, dass das alles etwas mit meinem angepeilten Ziel zu tun haben könnte: die Antikriegsdemonstration auf dem Paradeplatz. Als ich vom Fahrrad steige (wie gewöhnlich bin ich spät dran) spricht schon der Oberbürgermeister von Ingolstadt zu den versammelten Demonstranten. Viele tragen blau-gelbe Fähnchen und Fahnen: Himmel & Weizen.

OB Christian Scharpf

Die Ukrainer kämpfen und fallen für ihre Unabhängigkeit, für ihre Freiheit. Aber viele von ihnen sind auf der Flucht vor dem Bösen. Besonders Frauen mit ihren Kindern. Und sie kommen auch zu uns. Täglich mehr. OB Christian Scharpf (SPD) spricht gerade von ihnen: „Wir wollen und werden die Ukrainerinnen und Ukrainer, die zu uns kommen und bei uns Schutz suchen, bei uns aufnehmen. Und wir tun als Stadt gerade alles, um dies schnell zu organisieren. […] Wir haben beschlossen, dass wir eine Hilfsunterkunft einrichten werden, und die stand um 18 Uhr in der ESV-Halle. Und um 22 Uhr waren die ersten Flüchtlinge da. Und heute in der Früh‘ hat sich herausgestellt, die Kapazität ist bereits zu drei Viertel belegt. Wir haben dann in aller Früh' gleich die Paul-Wegmann-Halle hergerichtet […] für weitere 100 bis 200 Flüchtlinge.“ Jetzt weiß ich es. Die Folgen des Krieges in der Ukraine, ca. 1800 km entfernt von hier, sind in unserer unmittelbaren Nähe angekommen, in unserer Straße und in der Nachbarstraße. Der Oberbürgermeister spricht weiter von Solidarität und der Hilfsbereitschaft aller mit diesem Flüchtlingsstrom tangierten Organisationen in der Stadt, aber auch der Bürger. Und er wird emotional, wenn er in die Menge ruft (die Lokalzeitung berichtet von 400 Teilnehmern, ich glaube, es waren weniger): „Krieg darf kein Mittel der Politik mehr sein. Das ist eine Politik des 19. und 20. Jahrhunderts, die wir jetzt erleben. Dass man in Europa meint, Grenzen verschieben zu können, das war für mich unvorstellbar bis vor einer Woche. Das ist der Krieg von Wladimir Putin. Das ist nicht der Krieg des russischen Volkes gegen seine Brüder und Schwestern in der Ukraine.“

Dieser Meinung sind in diesen Tagen viele, sehr viele Menschen in Europa. Das ist auch immer wieder, mehr oder weniger direkt angesprochen, die Auffassung aller Redner, die auf dieser Kundgebung das Wort ergreifen. Der Name Wladimir Putin schwebt wie ein zerstörerischer und Ängste einflößender Geist über den Köpfen der Anwesenden. In Ingolstadt leben ungefähr 5000 Menschen mit russischem und rund 1600 Menschen mit ukrainischem Migrationshintergrund. Und das veranlasst den Oberbürgermeister auch zu folgendem Aufruf an die Bürger Ingolstadts: „Wir dürfen es nicht zulassen, dass wir uns in unserer Stadt auseinanderdividieren lassen, uns gegeneinander aufhetzen lassen.“ Dass diese Gefahr durchaus besteht, verdeutlicht auch die Stadträtin der Linken Eva Bulling-Schröter an einem Beispiel, als sie erzählt, dass eine russischstämmige Geschäftsfrau sie angerufen und gefragt hat, ob sie sich jetzt fürchten müsse.

Fotos: Anton Potche

Deutliche Worte für all das, was jetzt in Osteuropa passiert, findet auch der CSU-Stadtrat und Landtagsabgeordnete Alfred Grob: „Wir befinden uns mitten in einem schrecklichen Krieg, der inmitten von Europa tobt und den der russische Präsident, das muss man hier klar und deutlich sagen, Wladimir Putin angeordnet hat und, koste es was es wolle, auch eskalieren lässt. […] Ich glaube, dieser Mann weiß überhaupt nicht, was er tut, und ist mittlerweile außer Rand und Band. […] Putin ist ein Kriegsverbrecher.“

Halyna Havryliak & Alexander Reis

Repräsentanten aller im Stadtrat Ingolstadt vertretenen Parteien außer der AfD haben sich mit Ansprachen bei dieser Antikriegsdemonstration zu Wort gemeldet. Und weil auch solche Veranstaltungen einer guten Regie bedürfen, bittet der Initiator dieser Kundgebung, Alexander Reis, ein Russlanddeutscher, der schon vorab im DONAUKURIER mit der Feststellung zitiert wurde „Es ist kein Krieg der Russen. Es ist Putins Krieg“, die aus der Ukraine geflüchtete Halyna Havryliak auf die Rednerbühne. Spätestens jetzt spürt so manches Auge eine zarte Träne. Die Frau spricht in sehr gutem Deutsch von ihrer Flucht aus der Kriegsregion, von ihrem Kind und ihrem dort zurückgebliebenen Mann.

Es ist so bitter kalt. Und es fröstelt mich auf dem Heimweg noch deutlich spürbarer als auf dem Hinweg. Diesmal schaue ich genau hin und habe eine Erklärung für die zwei schmächtigen, erkennbar eingeschüchterten Frauen mit je einem Rollkoffer vor einer Bank an der Paul-Wegmann-Halle. Mein Gott, es ist dieselbe Bank, auf der ich vor Jahren immer saß und meiner Enkelin beim Spielen zuschaute, während wir auf Oma, die von der Arbeit kam, warteten. Normalität, Herr Putin, Normalität! Mehr wünschen sich auch diese zwei Frauen nicht. Ihnen das zu gewähren, kann doch unmöglich so schwer sein … für einen normal denkenden Menschen.

Anton Potche

Ungeliebte Namensgeber

Wir Ingolstädter sind anständige Leute. Und wir leiden keine Nazis in unseren Reihen. Mehr noch, wir wollen überhaupt keine Erinnerungen in unserer Stadt, die nur ansatzweise etwas Böses in sich tragen könnten. Wir wollen vergessen und nicht von Straßennamen in Albträume versetzt werden. Dabei geht es nicht nur um Nazinamen oder solche, die mit dem braunen Regime in irgendeiner Weise in Verbindung gebracht werden könnten, sondern um Heerführer mit Glorienschein, bei denen man sich unausweichlich die Frage stellen muss: Wie konnten die nur so viele Schlachten schlagen, ohne zu töten?

„Die Erkenntnis, dass jemand mit einem Straßennamen zu Unrecht geehrt wird, muss Folgen haben“, zitiert der DONAUKURIER die Grüne-Politikerin Agnes Krumwiede. Sie wird in ihrer imperativen Feststellung von ihrer Partei, der SPD und den Linken unterstützt. Mit diesem Thema schafft man es auf jeden Fall auf die Tagesordnung des Stadtrat-Kulturausschusses. Übrigens nicht nur in Ingolstadt.

Natürlich hat auch diese Medaille zwei Seiten. Stadtheimatpfleger Matthias Schickel (CSU) wird von der Tageszeitung wie folgt zitiert: „Die Langobarden waren auch keine wandernde Volkstanzgruppe.“ Man kann sich auch zusätzlich fragen, warum Straßennamen nur als Ehrung und nicht auch als Mahnung dienen sollten. Und das bitteschön nicht nur bezogen aufs Dritte Reich, sondern auf die Geschichte schlechthin. Gerade für die Jüngeren könnte das von Nutzen sein – falls sie sich überhaupt für den einen oder anderen Namen interessieren. In den Diskussionen tauchen immer wieder Namen auf wie Johann T‘Serclaes von Tilly (1559 – 1632) – Graf, Heerführer im Dreißigjährigen Krieg; Ernst Udet (1896 – 1941) – Jagdflieger im Ersten Weltkrieg; Helmut Paul Emil Wick (1915 - 1940) – Jagdflieger im Zweiten Weltkrieg; Werner Mölders (1913 - 1941) – Jagdflieger während der NS-Herrschaft; Paul von Hindenburg (1847 - 1934) – Generalfeldmarschall und Politiker.

Foto: Anton Potche

Für eine Stadt wie Ingolstadt dürfte das Potential an ehrenrührigen Namen aber noch nicht ausgeschöpft sein, dachte ich mir und erinnerte mich auch sofort an zwei Straßennamen in meiner unmittelbaren Nachbarschaft: Odilo- und Tassilostraße. Der Bajuvarenherzog Odilo (vor 700 – 748) war nicht besser als andere Herren seiner Zunft: Er führte Krieg. Was sollte man in jener langweiligen Zeit auch anderes tun. Gestorben sind dabei andere, nicht die Kriegführenden.

Foto: Anton Potche

Und sein Sohn Tassilo III (um 1741 – um 796)? Obwohl der nach einem sehr bewegten Leben als Mönch endete, führte auch er in seinen guten Jahren als letzter bairischer Herzog einen Eroberungskrieg gegen Karantanien, ein slawisches Fürstentum auf dem Gebiet des heutigen Kärnten. Also weg damit. Ich meine die Straßennamen in meiner Nachbarschaft.

Der aus dem Banater Dorf Jahrmarkt stammende Wahlingolstädter Franz Pless meinte schon Anfang Mai im DONAUKURIER zu diesem Thema: „Offensichtlich haben Politiker und/oder Zuständige zurzeit viel Zeit, um quasi mal aufzuräumen mit der Vergangenheit, wollen päpstlicher sein als der Papst.“ Vielleicht hat er dabei auch an den Namensgeber des Dorfbrunnens seiner Heimat gedacht: Eugen Franz, Prinz von Savojen-Carignan (1663 - 1736), bekannt als Prinz Eugen. Auch die Kanonen dieses habsburgischen Feldherrn haben bei der Eroberung des Banats nicht mit „Safladi“, wie alte Jahrmarkter nach bewährter österreichischer Tradition ihre selbstgemachte Bratwurst (Brotworscht) nannten, geschossen.

Anton Potche

Din nou alegeri la Ingolstadt

Ultimele alegeri din orașul german Ingolstadt au fost cele comunale din martie ale acestui an. De atunci orașul de pe Dunăre are un primar principal socialdemocrat – după 48 de ani și trei primari principal din lagărul creștin-socialilor - în persoana lui Christian Scharpf și un consiliu local de 50 de consilieri, provenind din zece (10) grupări politice. În această săptămână, de la 6 până la 12 iulie, se va alege la Ingolstadt un alt grémiu cu caracter orășenesc: Consiliul Migranților.

Acest consiliu este format din migranți și din consilieri orășenești și are menirea de a ușura procesul de integrare a migranților în societatea germană, însă fără a renunța la caracteristicile culturale ale fiecărei etnii. Ingolstadt are aproape 140.000 de locuitori, dintre care 45% sunt migranți. 35.000 de cetățeni au primit o înștiințare cu care se pot prezenta în una din cele patru secții de votare din oraș.

Consiliul Migranților se compune dintr-un președinte și 16 membri aleși. Cele două partide cu cei mai mulți consilieri în Consiliul Local trimit fiecare doi membri și celelalte formațiuni politice câte un membru în acest sfat al migranților. Alte organizații cu câte un reprezentant în acest consiliu al cetățenilor de alte etnii decât cea germană sunt: Direcția Învățământului, Oficiul de Plasare a Brațelor de Muncă (Jobcenter) și Oficiul de Egalitate între Femei și Bărbați. Pe lângă aceștia mai pot fi cooptați cel mult 9 membri provenind din diferite organizații sociale sau bisericești, dintre care doi trebuie să vină din rândul emigranților de etnie germană (Aussiedler), cum ar fi de exemplu șvabii bănățeni sau sașii transilvăneni. (În perioada legislativă anterioară, 2014 – 2020, organizațiile acestor etnii nu au trimis însă nici un reprezentant în Consiliul Migranților.) Se poate vedea deci că este vorba de un organism social-politic destul de mare.

Statisticele arată că din cei 62.500 de migranți 34.000 sunt „germani cu origine de migrant“ iar 28.500 sunt considerați „străini“. (Data evaluării: 31 decembrie 2019). În Ingolstadt trăiesc la ora actuală 7847 de persoane originare din România, dintre care 2868 posedă cetățenia română. Drept de vot au numai persoanele cu cel puțin o cetățenie străină. Asta înseamnă că sașii și șvabii din Ingolstadt pot vota doar dacă nu au renunțat la cetățenia română. (Mulți au făcut-o pe timpul regimului comunist.)

Cetățenii cu rădăcini românești din Ingolstadt sunt reprezentați în actualul Consiliu al Migranților de Cristina Seger. Angajata primăriei trăiește de 30 de ani la Ingolstadt și se angajează în multe organizații sociale din oraș. Printre altele conduce și Cercul Români de Prieteni Ingolstadt. S-a născut la Agnita în Transilvania și candidează și de data asta pentru un loc în Consiliul Migranților.

Anul acesta și-au depus candidatura pentru cele 16 locuri de consilieri 42 de persoane, 24 de femei și 18 bărbați. Cu dublă cetățenie s-au înscris pe lista candidaților 18 persoane. Ceilalți 24 de candidați dețin următoarele cetățenii (fără cetățenia germană): bozneacă (1), chinezească (1), ecuadoriană (1), grecească (3), italiană (4), jordaniană (1), poloneză (2), rusă (1), turcă (8), tunesiană (1) și română (1). Candidata cu cetățenia română este Daniela Muha. Interesant la aceste alegeri este faptul că cele două românce nu trebuie să concureze pentru un mandat de consilieră minoritară. Fiecare alegător are două voturi distincte. Deci poate s-o aleagă atât pe Cristina Seger cât și pe Daniela Muha. (Dar atenție! Unei singure candidate nu se pot da două voturi, cum se poate de exemplu la alegerile locale din Bavaria. Acolo există posibilitatea de a „panașa și cumula” voturi. Aici poți să faci doar câte un semn în dreapta a doi candidați.) Succes!

Anton Delagiarmata

PS: Numai 5,57% dintre cetățenii cu drept de vot au ales noul Consiliu al Migranților din Ingolstadt. Dintre cei 16 membri aleși se numără și Cristina Seeger (la al doilea mandat) cu 107 de voturi și Daniela Muha cu 99 de voturi. Angajamentul lor dă dovadă de o lăudabilă ținută civică. Felicitări!

Ingolstadt, 15.07.2020

Anton Delagiarmata

Un proces complicat fără caracter politic, dar cu eventuale consecințe politice

La 7 martie a început la tribunalul regional (de primă instanță) din Ingolstadt procesul împotriva fostului edil al orașului de pe malul Dunării. Alfred Lehmann a fost șeful administrației între anii 2002 - 2014. Devenise primar principal după ce partidul său Uniunea Creștin Socială (CSU) câștigase alegerile comunale cu un avantaj confortabil în fața socialdemocraților. Politicianul originar din localitatea nord-germană Quickborn, din landul Schleswig-Holstein, era cunoscut și apreciat de electoratul din Ingolstadt pentru activitatea sa de referent economic în administrația orășenească, un fel de ministru de economie, post pe care îl ocupase din anul 1996. Erau ani de prosperitate pentru orașul dunărean.

În anul 2014 au început să circule zvonuri despre nereguli în diversele activități ale primarului principal. La alegerile comunale din acel an Alfred Lehmann a renunțat la o nouă candidatură pentru postul de primar principal, păstrându-și însă un post de consilier orășenesc - cu posturi în diferite firme și instituții patronate de orașul Ingolstadt. Doi ani mai târziu au apărut reproșuri la adresa politicianului creștin-democrat în sensul că ar fi comis ilegalități în procedura de propunere a unui nou șef de administrație pentru clinica din Ingolstadt, una din cele mai mari din Bavaria, în a cărei consiliu de administrație Lehmann era membru. Fostul edil era în același timp și angajat al firmei-headhunter Labbé care se ocupă cu găsirea și mijlocirea de persoane apte pentru posturi de conducere în firme și instituții de toate felurile. Această firmă a jucat un rol în angajarea unui nou șef de administrație la spitalul din Ingolstadt. În urma acestor evenimente și-a făcut apariția și procuratura.

Și iată că procurorii au scos la iveală cu totul alte nereguli din activitatea profesională a fostului edil Alfred Lehmann. În februarie 2018 procuratura locală a anunțat oficial că-l va acuza pe Lehmann de corupție. Conținutul procesului trebuie despărțit în două părți separate una de alta, cu toate că în ambele cazuri este vorba de un amalgam destul de complicat între puterea sa politică și administrativă și viața sa particulară.

După ce povestea cu firma-headhunter și noul administrator al clinicii a rămas fără repercusiuni asupra procesului intendat lui Lehmann, problemele cu locuințele cumpărate cântăreau tot mai greu în procesul public de la Tribunalul Regional Ingolstadt. În prima parte a procesului – inițial erau prevăzute 16 zile de deliberări, la urmă erau 25 - instanța, un complet de judecată din șase persoane condus de judecătorul Jochen Bösel, având funcția de vicepreședinte al acestui tribunal, s-a ocupat de o tocmeală de vânzare-cumpărare a 16 apartamente. Procurorul Gerhard Reicherl a expus în prima dezbatere că pârâtul ar fi înlesnit pentru o familie de antreprenor cumpărarea unui teren cu mai multe clădiri de la firma IFG, patronată de orșul Ingolstadt și cu primarul principal pe post de președinte al consiliului de administrație. În schimb Lehmann ar fi cumpărat de la această familie cele 16 apartamente de studenți, 12 pentru el și 4 pentru tatăl său, între timp decedat. Cele 12 locuințe l-ar fi costat pe fostul edil 172.500 €, iar cele patru pentru tatăl său au fost achiziționate la prețul de 57.500 de euro. Aceste activități au avut loc în anul 2011. Trebuie însă menționat că toate garsonierele trebuiau renovate. (Clădirile erau cazărmi ale armatei germane, înainte de a fi cumpărate de IFG.) Și aici s-a deschis un nou câmp de luptă între procuratura și apărătorii pârâtului, avocații Jörg Gragert și Andreas von Mariassy. Pentru asanarea celor 16 garsoniere acuzatul a plătit familiei de întreprinzător suma de 420.000 de euro. Costul adevărat al lucrărilor s-ar fi ridicat însă la 556.000 €, de unde rezultă o diferență de 136.000 €, bani pe care vânzătorii nu i-au cerut cumpărătorului. Pe de altă parte, costul celor 16 garsoniere era cotat pe piața de imobile cu 1.116.282 de euro, pe când Lehmann a plătit pentru locuințele gata asanate doar 650.000 de euro, adică exact cu 466.282 de Euro mai puțin decât „în mod normal“, au argumentat procurorii. Deci tribunalului i-a rămas în această cauză sarcina, de a constata, dacă fostul edil al orașului Ingolstadt a prejudiciat firma IFG, și astfel orașul pe care îl conducea, pentru avantaje financiare proprii.

Cazul al doilea este mult mai complicat. Clinica din Ingolstadt se află începând din anul 1982 în locul actual. Înainte se afla într-o clădire foarte aproape de centrul orașului și nu mai ținea pas cu dezvoltarea rapidă a localității (1989 – 100.000 de locuitori, 2019 – 137.400 de locuitori). Clinica este de fapt proprietatea orașului Ingolstadt (76,60%) și a circumscripției Oberbayern (Bavaria de Sus) care deține restul de 23,40 din drepturile de proprietate. Administrarea clinicii este controlată de o societate de intenție cu denumirea Krankenhauszweckverband, al cărei președinte este de regulă primarul orașului Ingolstadt. Deci în perioada 2002 - 2014 această funcție o avea Alfred Lehmann. În acest coridor de timp cade și vânzarea clinicii vechi, în care se afla după construcția celei noi un azil de bătrâni. Societatea de intenție a vândut terenul și clădirile vechi unor intreprinzători care au construit acolo blocuri cu locuințe de diferite mărimi și amenajări. Aici încep activitățile dubioase ale lui Lehmann.

Terenul pentru noile locuințe a fost împărțit în trei loturi, pe care le-au cumpărat două firme. Antreprenorul cu două parcele de construcție a oferit societății de intenție o sumă de 600.000 de euro în plus, dacă va primi el și nu concurentul cel de-al treilea lot. (Această afirmație nu putea fi dovedită în fața instanței, așa că nu putea să-l învinovățească pe inculpat – o dovadă pentru comlexitatea materiei.) Oricum, Lehmann, în calitatea sa de președinte al societății de intenție, a pricinuit vânzarea parcelei dorite celuilalt om de afaceri, păgubind astfel societatea, al cărei președinte era, și deci inclusiv orașul Ingolstadt, cu cei 600.000 de euro care nu au fost plătiți. Așa cel puțin suna acuzația procurorului. Ba chiar mai mult, primarul principal (Oberbürgermeister) ar fi convenit cu acel întreprinzător (cu o parcelă) că acesta ar putea să construiască pe o suprafață mai mare, decât era prevăzut în contractul de construcție, și asta fără o majorare a prețului de cumpărare. Procurorul susținea că prin aceste manipulări societatea Krankenhauszweckverband ar fi fost păgubită cu 1,2 milioane de euro. Drept recompensă fostul edil ar fi putut să cumpere de la antreprenorul (cu o parcelă) o locuință în stare de zidărie brută la prețul de 534.900 de euro, lucrările de amenajare interioară urmând a fi realizate pe gratis. Procurorul Gerhard Reicherl a estimat aceste lucrări la suma de 282.623 de euro. 

Alfred Lehmann a respins toate acuzațiile și astfel a luat curs unul din cele mai spectaculoase procese din istoria orașului de pe Dunăre. Interesul publicului nu a fost însă exagerat de mare. În cea de-a unsprezecea ședință de deliberare a fost audiat ca martor și actualul edil al orașului Ingolstadt, Christian Lösel. Am numărat în rândurile spectatorilor 21 de persoane. Cu toate că procesul a fost viu discutat în oraș, materia în sine este, cu zeci de martori (de regulă meseriași), totuși un lucru destul de anevoios. În această ședință din 23 aprilie și-au prezentat punctele de vedere un electrician, un tencuitor, un amenajator de băi, un cioplitor în piatră și sus numitul Christian Lösel. Din mărturiile celor cinci reprezentanți de firme meștejugărești nici una a fost de natură să-l compromită pe pârâtul Lehmann. (Trebuie menționat și faptul că pe banca acuzaților luaseră loc și cei doi oameni de afaceri implicați în proces.) Pentru jurnaliștii prezenți în sală rezultatul acestei zile de dezbateri (de la ora 9:15 până la ora 15:00 cu o pauză la prânz) a fost puțin spectaculoasă, ceea ce se putea remarca în articolul apărut în cotidianul DONAUKURIER din ziua următoare. Acolo se putea citi sub genericul Părintele politic și fiul său adoptiv – Primarul principal Christian Lösel depune mărturie în procesul intendat înaintașului său, Alfred Lehmann că în cele 25 de minute de audiere nici Christian Lösel nu a făcut declarații spectaculoase. Interesant a fost însă faptul că a vorbit și el, ca alți martori în ședințele anterioare, de un meseriaș român, pe care nevasta fostului primar principal, o româncă din Banat, îl adusese în discuție pentru lucrările meștejugărești din interiorul apartamentului C9, deci cel al familiei Lehmann. Se pare că acest personaj misterios a îmboldit și curiozitatea judecătorului, determinându-l să pună câteva întrebări privindu-l pe acest meseriaș bănățean care nu a mișcat nici un deget pe șantierul în cauză. Astfel de procese au bineînțeles și curiozitățile lor ... și surprizele.

Fotografii: Anton Delagiarmata

La 26 iunie și temperaturi caniculare cu mult peste 30° C misteriosul meseriaș român a apărut în fața instanței din Ingolstadt și a povestit cu ajutorul unui traducător completului de judecată că se numește Flavius Titus Avram, s-a născut în anul 1973, locuiește în cartierul Circumvalațiunii din Timișoara, a absolvit un liceu de sport după care a învățat Bauarbeiter, adică constructor (în Germania meseriile de șantier sunt mult mai diferențiate și specializate), a lucrat și în Italia și din septembrie 2012 până în mai 2013 la firma de construcție Hans Mayer dintr-un oraș vecin cu Ingolstadt, Neuburg an der Donau. În acest timp a trăit singur la Ingolstadt, nevasta și copilul fiind în România. Cunoștința cu familia Lehmann rezultă dintr-o prietenie de 20 de ani pe care au întreținut-o cele două neveste, adică doamna Lehmann și doamna Avram. Familia Avram a fost și la nunta soților Lehmann (atât pentru Christina cât și pentru Alfred cea de-a doua căsătorie). Acolo s-au cunoscut cei doi bărbați. În timpul șederii lui Flavius Titus Avram în Ingolstadt, doamna Christina Lehmann – martorul a vorbit numai de doamna Christina – l-a întrebat de un eventual angajament în amenajarea apartamentului lor. Asta a fost deja toată povestea a misteriosului meseriaș din România, fiindcă după întoarcerea sa acasă la Timișoara legătura dintre cele două familii s-a întrerupt și Flavius Titus Avram nu a mai auzit nimic despre locuința familiei Christina și Alfred Lehmann din Ingolstadt. Deci pentru această expunere senzațională martorul a făcut drumul dus – întors Timișoara – Ingolstadt, nici mai mult, nici mai puțin de 2200 de km. Oricum, tribunalul a preluat toate costurile pentru această mărturie: drum, cazare și eventual pagube salariale. Ziua următoare DONAUKURIER și-a continuat cronica acestui proces cu un articol sub titlul Descărcare din România.

Și astfel procesul s-a lungit până la data de 22 octombrie, când președintele completului de judecată, Jochen Bösl, a anunțat verdictul - după ce acuzatul își recunoscuse totuși vina în penultima ședință a procesului. Fostul edil al orașului Ingolstadt, care se putea bucura în anii săi de glorie chiar de porecla „Sonnenkönig – regele soarelui“, Alfred Lehmann, a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare, o penalizare de probațiune care include și pierderea unor drepturi de pensie, acumulate în anii săi de muncă în slujba statului. Pe deasupra, condamnatul trebuie să plătească două amenzi, una de 383.583 de euro și una de 12.000 (în rate la o asociație caritativă), plus costurile procesului, estimate și ele la o sumă considerabilă. (Locuințele cumpărate le poate păstra.)

Judecătorul Jochen Bösel este cunoscut pentru corectitudinea și migala sa în abordarea oricărui proces. Se spune despre el, că în toată cariera sa nu a dat nici o sentință, care a fost ulterior corectată de un alt tribunal. De data aceasta motivarea sentinței a durat aproape cinci ore, Jochen Bösel explicând foarte detailat de ce completul de judecată, condus de el, a pronunțat această sentință. De data aceasta sala de judecată a fost arhiplină, iar încercarea judecătorului de a explica greșelile lui Alfred Lehmann cu ajutorul unei remărci a Papei Francisc a stârnit admirația mass-mediei din Germania, citatul fiind preluat de multe ziare: „Omul corupt nu simte corupția sa, asemănător cu mirosul de gură. Cel afectat nu-l observă, trebuie să-l atenționez.“

Un ziar bisăptămânal din Ingolstadt, IN DIREKT, a tras după o analiză detailată a procesului următoarea concluzie: „Lehmann nu a cerut în ambele cazuri bani, dar nici nu a respins oferte economice favorabile pentru el. Asta este ursita sa.“

Privind caracterul procesului, se poate afirma fără echivoc că am asistat la un proces civil fără coloraturi sau chiar implicații politice. Însă consecințele lui ar putea să primească totuși un efect politic, și anume atunci cînd anul viitor în Bavaria, deci și la Ingolstadt, vor avea loc alegeri comunale. Lehmann a fost ani de zile una din personalitățile de seamă a Uniunii Creștin Sociale (CSU). Și acum o condamnare pentru corupție și acceptare de profituri ilegale a fostului primar creștin-social ar putea să influențeze votul electoratului. Rămâne de văzut …

Și în sfârșit o anecdotă pentru amatorii de conspirații, trăită de mine în pauza unei ședințe de proces. Un om care a urmărit și el procesul s-a apropiat de mine și m-a întrebat, aproape în șoaptă, dacă am observat deja, că de la începutul cercetărilor din partea procuraturii au murit deja patru persoane, implicate într-un fel sau altul în aceste gheșefturi nu chiar curate: tatăl inculpatului, soțul din familia de intreprinzător, de la care Lehmann a cumpărat cele 16 apartamente, fostul procurist a societății de intenție (sinucidere) și procuristul firmei care a construit apartamentul de lux (cu lift din garajul subteran direct în locuință). M-am uitat prin ziarele adunate și am constatat că … străinul are dreptate.

Anton Delagiarmata 

Vergoldete Kammerspiele in Ingolstadt?

Das ist kein Ribéry-Steak auf dem Modell im Bild nebenan. Es könnte noch um einiges teurer sein als der kulinarische Happen des alternden Bayern-Stars, oder besser gesagt, werden. Denn während des Fußballstars Goldsteak längst verzehrt ist, könnte das Goldstück auf dem Modell den Ingolstädter Stadträten noch einige spannende Debatten bescheren.

Dieses vergoldete Modellstück stellt die Kontur der Ingolstädter Kammerspiele dar. Das zweite Domizil des Ingolstädter Stadttheaters soll nämlich den Betrieb des Theaters für die kommenden Jahre sichern, wenn der in die Jahre gekommene Hämer-Bau, also das seit 1966 an der Donau existierende Theatergebäude, generalsaniert wird. Dass das Haus saniert werden wird, steht außer Zweifel. Nur eben wann. Schon vor 12 Jahren opponierte sich der damals 85 Jahre alte Hardt-Waltherr Hämer über Reparaturarbeiten, die ohne sein Wissen in Angriff genommen werden sollten. Er fühle sich „wie ein dummer Lackl“, wurde Hämer (1922 - 2012) von BauNetz zitiert, und das besonders, weil man seine Anwesenheit auf dem Dach seines Entwurfs zu einem Pressetermin missbraucht habe. Damals war in Ingolstadt noch Baureferent Pögl federführend für die auf viele Jahre anberaumten Arbeiten am Stadttheater. Das Theater auf dem Theater sorgte damals für einige Aufmerksamkeit in den Medien.

Heute ist Stadtbaurätin Renate Preßlein-Lehle in vorderster Frontreihe für dieses nicht enden wollende Projekt in Ingolstadt tätig. Sie war es auch, die gestern noch einmal durch die Ausstellung der Wettbewerbspläne und Modelle zum Architektenwettbewerb „Neubau Kammerspiele“ führte. Diese Kammerspiele – wohlgemerkt, kein Konzertsaal für das Georgische Kammerorchester, wie ich das mittlerweile von einigen Zeitgenossen als deren Vermutung vernahm – wurden notwendig, weil die Sanierungsarbeiten im Hämer-Bau jetzt langsam an die innere Bausubstanz gehen sollen, was einen regulären Theaterbetrieb nicht mehr möglich macht. Also Kammerspiele sind nicht mehr und nicht weniger als ein etwas kleineres Theater. Dort soll der Betrieb weiter gehen. Allzu klein, darf das neue Haus in Ingolstadt aber auch nicht werden, wenn man bedenkt, dass der große Aufführungssaal im alten Bau, genannt Großes Haus,  mit seinen 663 Plätzen sehr oft ausverkauft ist.

Kammerspiele müssen also her. Der Startschuss für dieses Bauvorhaben wurde im Februar 2017 – für Ingolstädter Verhältnisse bis heute eine sehr kurze Zeit – mit einer Auftaktveranstaltung inklusive Bürgerbeteiligung gegeben. Im Sommer des gleichen Jahres fanden weitere öffentliche Informationsveranstaltungen statt, an denen sich neben Architekten, Stadtplanern, Theaterschaffenden und Politikern auch die Ingolstädter Bürgerschaft beteiligte. Und es ging gleich hoch her. Jeder wollte das neue Theater an einer anderen Stelle sehen. Dass es gleichzeitig irgendjemand irgendwie im Wege stand ist wohl nicht verwunderlich. Im Herbst 2017 wurden 15 Architekturbüros eingeladen, um ihre Vorstellungen zur Standortfrage zu präsentieren. Die Entwürfe wurden öffentlich präsentiert und wie üblich akzeptiert und zerrissen.

Im Februar 2018 entschied sich  dann der Stadtrat  für einen europaweiten Wettbewerb. Am ausgelobten Realisierungswettbewerb „Neubau Kammerspiele“, der mit der 2017 diskutierten Standortfrage nicht verwechselt werden darf, haben sich dann 14 Büros beteiligt. Eine Jury „zusammengesetzt aus externen Fachpreisrichtern, Stadträten und Vertretern der Verwaltung sowie Sachverständigen, Beratern, z.B. aus dem Bereich der Akustik, aber auch vom Bayerischen Landesamt für Denkmalpflege“ (Mitteilung der Stadt Ingolstadt) haben die Arbeiten begutachtet und den Sieger gekürt. Es sind die Architekten und Landschaftsgestalter von blauraum Architekten GmbH, Hamburg mit Adler & Olesch Landschaftsarchitekten GmbH, Nürnberg. Ihr Model beinhaltet auch das sofort in die Augen stechende Goldstück.

Ob es den Ingolstädter Stadträten allerdings so gut schmeckt wie ein Gold-Steak, wird sich bei ihrer Entscheidung in einer der nächsten Stadtratssitzungen herausstellen. Vergoldet ist das geplante Kammerspiel-Vorhaben in Ingolstadt aber allemal, denn kein Geringerer als Landesvater Markus Söder persönlich hat den Ingolstädtern versprochen, das Sanierungsprojekt des Hämer-Baus', einschließlich der neuen Kammerspiele, mit 75 Prozent aus der Landeskasse zu fördern – auch wenn das Gesamtprojekt die Summe von stolzen 80 Millionen Euro übersteigen sollte.

Fotos: Anton Potche

Wenn der Ministerpräsident dieses Mal nur nicht zu voreilig gewesen war. Man denke nur an die Kostensteigerungen beim Bau des Museums für Konkrete Kunst. Aber gut, man sollte bei allem Ärger das Glas halb voll lassen und davon ausgehen, dass der Volksmund Recht hat, wenn es heißt, aus Alt Neu machen, kommt fast immer teurer als gleich Neu machen. Das Goldstück auf dem blauraum-Modell für die Ingolstädter Kammerspiele ist immerhin neu. Und das Interesse der Bürgerschaft ist groß. Man scheint dieses Haus zu wollen, trotz aller Unkenrufe, die aus den politischen Parteien vor Ort an die Öffentlichkeit gelangen.

Anton Potche

Comitete de cartier – o particularitate politică

Comitetele de cartier (Bezirksausschüsse – BZA) sunt o particularitate a politicii comunale din orașul bavarez Ingolstadt. Regulamentul comunal al landului german Bavaria prevede instalarea obligatorie a unor comitete de cartier în orașe cu mai mult de un million de locuitori și de bunăvoie de orașe cu peste 100.000 de locuitori. Asta înseamnă că doar capitala landului, adică München, trebuie să instaleze astfel de comitete.

Totuși le-a instalat și orașul Ingolstadt. Și asta deja cu 50 de ani în urmă. Pe atunci orașul de pe Dunăre avea doar 69.000 de locuitori. Astăzi trăiesc peste 130.000 de oameni în această urbe. În anul 1967 primar era un social-democrat: Otto Stinglwagner (1925 - 2013). El a înființat aceste comitete de cartier imediat după alegerea sa în funcția de primar în anul 1966. Această particularitate de politică comunală a dăinuit până astăzi. Și asta cu toate că urmașii lui Stinglwagner pe postul de primar principal au fost din 1972 încoace toți politicieni creștini-sociali.

La ora actuală Ingolstadt are 12 astfel de comitete. Numărul membrilor diferă după numărul locuitorilor din cartierul respectiv între 12 și până la 16 persoane. Acești cetățeni sunt membri într-un partid care a primit destule voturi la ultimele alegeri comunale pentru a trimite consilieri în consiliul orășenesc. Numărul membrilor după apartenența politică depinde și el de rezultatul ultimelor alegeri comunale din cartierul respective. Asta înseamnă că într-un comitet de cartier majoritatea politică poate să fie una social-democrată și în cartierul vecin una creștin-socială sau de altă culoare politică. Activitatea membrilor este pur onorifică, fără renumerare (spre deosebire de activitatea membrilor consiliului orășenesc). Fiecare comitet are un președinte, ales de membri, și, ceea ce este și mai important, are un buget anual, din care pot fi finanțate diferite măsuri de infrastructură: aici o bancă într-un parc, acolo un balansoar pentru copii etc.

Toate ședințele comitetelor de cartier sunt publice. Deci cetățenii unui cartier se pot adresa direct comitetului cu problemele lor. Astfel unele lucruri pot fi rezolvate chiar de membrii comitetelor, pe când altele vor fi înaintate comitetului orășenesc sau administrației din primăria orașului.

aus BLICKPUNKT, 21.22.04.2017

Aceste BZA-uri sunt un instrument democratic pentru o rezolvare cât mai favorabilă a problemelor din diferitele cartiere ale orașului. Comitetele constituie organul politic cel mai apropiat de cetățenii cartierelor, membrii lor înșiși trăint acolo. 50 de ani după întroducerea lor în viața socială și politică a orașului Ingolstadt, BZA-urile au devenit o constantă a acestei comunități, un instrument politic de care nimeni nu vrea să ducă lipsă. Ziarele locale relatează și comentează în mod regulat despre activitățile comitetelor și cine își ia timpul să răsfoiască prin arhive, va constata că realizările în oraș, datorate acestor comitete de cartier, sunt însemnate.

Anton Delagiarmata

„În duzină mai ieftin“

Acest titlu nu l-am ales eu, el aparține cotidianului DONAUKURIER din Ingolstadt. L-am găsit postat pe prima pagină a ediției locale cu denumirea INGOLSTÄDTER ZEITUNG. Ziua în care a apărut acest articol a fost și ziua deschiderii oficiale a celui mai mare târg de produse regionale între metropolele München și Nürnberg, desfășurîndu-se din doi în doi ani sub genericul MIBA (Expoziția Bavariei de Mijloc). Festivitatea de deschidere este și un prilej de întrunire a personalităților locale și regionale din politică, economie, cultură și diverse organizații cu caracter social. Bineînțeles că oamenii care se întâlnesc aici (numai invitați) sunt cunoscători ai evenimentelor mai mult sau mai puțin importante din orașul de pe Dunăre. Ca atare au întotdeauna și mult de discutat – pe lângă temele atinse în cuvântările oficiale. Și cum majoritatea dintre acești predestinați ai societății citiseră cu siguranță și articolul sus amintit (deschiderea târgului avea loc la ora 10), au discutat probabil și despre un om, care sub alte auspicii ar fi stat poate chiar în acea zi cu ei la masă. Dar așa …

„Duzina“ din titlul articolului nu este nici un snop de cireșe, cum le vindea bunica mea pe la mijlocul secolului trecut în piața Badea Cârțan din Timișoara, nici douăsprezece meri sau peri, nici …, ci apartamente, apartamente pentru studenți cu o suprafață de ca. 30 m². Faptul că această tranzacție „în duzină“ l-a costat pe cumpărătorul respectiv mai puțin decât 12 cumpărări asemănătoare la diverși vânzători mi se pare un lucru normal. Cu vreo 15 ani în urmă nevasta mea a negociat cu un comerciant de mașini pentru un Audi A2 și a amintit în această discuție și intenția fiicei noastre de a achiziționa tot un A2. Comerciantul a reacționat imediat cu oferta de a scădea substanțial prețul la bucată, dacă nevasta mea cumpără ambele mașini. Cele două mașini transportă și azi membrii familiei noastre. Unde se ascunde aici, după regulile nescrise ale comerțului, diferența dintre o duzină și doar două bucăți? Răspunsul îl găsim în conținutul articolului amintit.

Nevasta mea este soția unui cetățean de rând, pe cînd cumpărătorul „în duzină“ un membru al establishmentului politic și economic din Ingolstadt (130.000 de locuitori): fostul primar principal Alfred Lehmann (2002 până 2014). Politicianul creștin-social (CSU) – căsătorit din anul 2012 în a doua căsnicie cu românca Christina (născ. Samsoniu) – a ajuns în ultimul timp în vizorul procuraturii. Omul a condus 12 ani cu mare succes destinele orașului bavarez Ingolstadt cu metode manageriale, după afirmațiile lui ca un „concern al cetățenilor“ (Bürgerkonzern), adică după metode economice, bazate pe eficacitate care carantează bunăstare pentru cât mai mulți cetățeni. Alfred Lehmann s-a arătat în public de multe ori cu frumoasa sa soție Christina, cei doi reușind să reprezinte orașul optimi și la diversele baluri și festivități cu caracter oficial. 

Ședință a consiliului local din Ingolstadt
în anul 2013
Alfred Lehmann (al treilea din stânga)
Christian Lösel (în cămașa albă)

Foto: Anton Delagiarmata

Tocmai de aceea multă lume s-a mirat cînd cu trei ani în urmă primarul principal (Ingolstadt are trei primari) nu a mai candidat după alegerile comunale pentru cel mai important post politic și administrativ din oraș, urmașul lui devenind mult mai tânărul Christian Lösel (*1974). Lehmann (*1950) a renunțat anul trecut și la mandatul său de consilier în consiliul orășenesc. În oraș începuseră să circule zvonuri despre diferite conflicte de interese care ar fi existat în timpul exercitării funcției sale de primar. După ce întâi presa locală și apoi cea la nivel național începuseră să scrie despre acest caz și mai ales după investigațiile procuraturii, orașul avea scandalul ei politic. Și asta cu toate că până la ora actuală nu există nici o acuzație concretă din partea procurorilor.

Nici dezvăluirile de ultimă oră nu poartă până la ora actuală pecetea de ilegalitate. Și fără dovezi concrete rămâne valabilă axioma – în Germania strict respectată - „nici o acuzație fără dovezi“. Șeful procuraturii din Ingolstadt, Wolfram Herrle, este citat de DONAUKURIER cu constatarea: „Multe ciudățenii se pot dizolva foarte repede. Din acest motiv suntem foarte precauți, nu putem să facem afirmații nefondate.“ Cert este că Alfred și Christina Lehmann au dispărut (pe moment?) din sfera publică, lăsând bârfa pe seama celor care s-au întâlnit pe băncile cortului de festivitate a târgului MIBA (1 – 9 august 2017) dar și a mulțimii de vizitatori care va veni în zilele următoare pe terenul din marginea orașului vechi (Altstadt).

Anton Delagiarmata

Lozinci antisemite în strada mea

Anul acesta au fost salvaţi deja peste 50.000 de emigranţi din Marea Mediterană. Cei mai mulţi sunt debarcaţi de vapoarele salvatoare pe coasta Italiei. La ora actuală se află în această ţară 84.000 de persoane, venite peste mare, majoritatea provenind din Africa. Mulţi dintre ei vor însă să ajungă în ţările dincolo de Alpi, mai ales în Germania şi Franţa.

În Germania au fost înregistrate anul trecut 202.000 de cereri de azil. Biroul pentru Migraţie şi Refugiaţi aşteaptă anul acesta o creştere de până la 450.000 de cereri. Costurile pentru cazarea refugiaţilor sunt enorme. Landul Bavaria a rezervat în bugetul 2015/2016 suma de 984 de milioane euro. Există însă evaluări care vorbesc de 2,5 miliarde de euro pentru viitorul apropiat. Procentajul de recunoaştere a statutului de azilant a fost anul trecut de 30%, deci în jur de 60.000 de persoane. După un calcul al lui Ulrich Maly (SPD), primarul oraşului Nürnberg şi preşedintele Asociaţiei Germane a Oraşelor (Deutscher Städtetag), a declarat recent într-un interviu cu ziarul DONAUKURIER, că acest număr înseamnă pentru landul Bavaria şi 5000 până la 6000 de locuinţe necesare, ceea ce este problematic mai ales pentru centrele urbane, unde locuinţele libere sunt deja acum rare.

Societatea germană are o experienţă îndelungată cu fenomenul de migraţie. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial au fost integraţi în Germania milioane de refugiaţi din estul Europei, în anii 60 ai secolului trecut s-au stabilit în această ţară milioane de muncitori din Italia, Spania, Iugoslavia, Portugalia şi mai ales din Turcia, pentru ca 20 de ani mai târziu să înceapă imigrarea germanilor din România şi ceva mai târziu din fostele ţări sovietice Rusia, Kazahstan, Kirghistan şi altele.

Acum valul de refugiaţi din zonele instabile ale Africii sau Orientului Mijlociu ridică pentru autorităţile germane noi şi noi probleme, legate de cazare, proceduri de recunoaştere a statutului de azilant şi nu în ultimul rând de integrare în societatea germană. În special probemele legate de cazare şi integrare trebuie rezolvate de oraşe şi comune. Şi aici apari problemele de toate zilele. Majoritatea dintre cei noi veniţi sunt bărbaţi tineri, mulţi dintre ei crescuţi cu o cu totul altă mentalitate, cultură şi cu reguli sociale diferite de cele din societatea germană.

În oraşul Ingolstadt, cu 130.000 de locuitori, trăiesc la ora actuală în jur de 920 de refugiaţi, număr care până la sfârşitul anului va creşte probabil până la 1320 de persoane. Şi aici, ca peste tot în ţară, procesul de integrare este anevoios. Ca în toate perioadele precedente de imigrare masivă, se fac auzite şi acum voci care argumentează mai mult sau mai puţin plauzibil împotriva primirii migranţilor în Germania.

Nici Ingolstadt nu rămâne cruţată de acest aspect de refuz. Mai ales în cartierele cu multe locuri de cazare pentru migranţi primăria oraşului depune eforturi deosebite pentru a calma spiritele. Aşa numitele Bürgerversammlungen, întrunirile cetăţenilor, care se ţin regulat în cartierele oraşului şi la care participă de regulă primarul principal şi referenţii de specialitate, sunt frecventate de cetăţeni care îşi exprimă în ultimul timp tot mai clar nedumeririle şi chiar frica în privinţa valului de migranţi.

Foto: Anton Delagiarmata

Într-un astfel de climat social îşi fac apariţia şi fenomenele xenofobe – nu chiar în văzul lumii, dar destul de des sub ocrotirea întunericului, având după revărsatul zorilor şanse bune de a supravieţui la lumina zilei, vizibile pentru toată lumea. Vorbesc de fiţuici antisemite pe care le-am descoperit nu demult în strada mea din Ingolstadt. Le-am fotografiat şi le-am trimis redacţiei ziarului local DONAUKURIER şi managementului de idei şi reclamaţii a primăriei Ingolstadt.

Foto: Anton Delagiarmata

Redacţia mi-a răspuns că redactorul trimis în strada mea nu a găsit nici o fiţuică cu conţinut antisemit, în schimb managementul din primărie mi-a trimis un e-mail cu ştirea că a determinat îndepărtarea fiţuicilor. Şi într-adevăr, minilozincile cu textele xenofobe nu se mai bucură de lumina de soare a unei veri în care milioane de oameni de pe tot globul fug din satele şi oraşele lor natale, în căutarea unei vieţi mai sigure, în sate şi oraşe străine – unde sunt întâmpinate nu numai cu ospitalitate. Oricum, sper că strada mea va rămâne curată.

Anton Delagiarmata

Ein Tag der Kontraste in Ingolstadt

Auch an diesem Tag, es war der 27. September 2014, ein Samstag, hielten die Wolken ihre hartnäckige Stellung über Ingolstadt. Manchmal scheint es, als hätten sie eine Liebesbeziehung zur Donau. Doch um Punkt 14 Uhr waren sie weg und die Sonne zeigte sich in bester Herbstlaune über den Dächern der Stadt.

Genau zur rechten Zeit, denn am Münster zu Unserer Lieben Frau startete gerade der Volksfestzug anlässlich des 40-sten Herbstfestes, die Ingolstädter Wiesn, kleiner aber ebenso fein wie die Münchner. Natürlich war auch ich unterwegs. Und nicht nur ich. Menschen, Menschen und noch mal Menschen, in den Cafés sitzend oder die Straßen säumend. Allesamt in froher Erwartung des kommenden Festzuges.

Vereine der Stadt und Region zogen winkend vorbei. Es wurde zurück gewunken. Man kennt sich noch in dieser Großstadt mit dem noch nicht ganz verwischten dörflichen Flair. Und Blaskapellen. Mit denen ist die Region reich gesegnet. Manchmal hatte man als Zuschauer Mühe, den Ursprung eines Marsches auszumachen. Kommt er von rechts oder ist es schon der von links.

Die bunten heimischen Trachten wurden bereichert von den vor Jahren hinzugekommenen Festtagskleidern der Vertriebenen und Aussiedler oder anderen längst hier heimischen Menschen anderer Nationalitäten. Die Egerländer in ihrem unverkennbaren Braun, die Siebenbürger Sachsen in ihren kunstvoll bestickten Frauentrachten und die Männer in ihren Pelzen, die Banater Schwaben in ihrer Kirchweih- und Arbeitstracht – ohne Arbeit kein Feiern -, auch die Zipser waren dabei; man sah Trachten vom Balkan und eine slowenische Blaskapelle, die übrigens auch tags zuvor für die Marschmusik beim Einzug der Festwirte auf’s Herbstfest, die offizielle Bezeichnung der Ingolstädter Wiesn, verantwortlich war.

Voran schritten natürlich die Honoratioren der Stadt. Früher waren das laut Wikipedia der Lehrer (Schulmeister), der Pfarrer, der Richter, der Arzt, der Tierarzt, der Postmeister, der größte Bauer am Ort oder – falls vorhanden – ein Fabriksbesitzer. Heute sind es meist Politiker.

Weil der Festzug heuer länger als sonst war  und auch einen längeren Weg durch die Altstadt eingeschlagen hatte, geriet er öfter ins Stocken, was den vielen Zuschauern nur recht war, denn so konnten sie die Trachten in aller Ruhe bestaunen und sich darüber austauschen. Sie sahen ein lebendes Bild ihrer Heimat, eines noch überschaubaren Zuhauses für alle, Mitwirkende wie Zuschauer, weit weg von den Unruhen und Epidemien dieser Welt.

Wirklichkeit oder doch nur Trugbild? Auf dem Heimweg begegnete ich einem Demonstrationszug. Männer und Frauen aus der Türkei und dem Orient protestierten gegen die Terrormiliz IS in oder an den Grenzen ihrer Heimat. Vor dem Café Mohrenkopf knieten sie nieder und sprachen ihre Gebete oder Losungen in einer mir fremden Sprache. Ich blieb wie viele Heimfahrer vom Festzug stehen. Meine freudige Gänsehaut von vorhin verwandelte sich augenblicklicht in ein schüttelfrostähnliches Empfinden.

Diese Menschen sorgen sich um Angehörige, Freunde und Bekannte in ihren Heimatländern. Ich dachte an die rumäniendeutschen Trachtengruppen im Volksfestzug. Sie könnten diese Menschen hier, vor allem Kurden, aber vielleicht auch Angehörige anderer Nationen – Ingolstadts Migrantenanteil liegt immerhin bei 40 Prozent der Bevölkerung - am besten verstehen. Heuer vor 25 Jahren saßen sie, die Rumäniendeutschen, in der Weihnachtszeit vor den Radios und Fernsehern und machten sich in den Wirren der rumänischen Dezemberrevolution ähnliche Sorgen um Angehörige, Freunde und Bekannte.

Und noch jemand fiel mir ein. Struck, hieß der Mann, Peter Struck, seines Zeichens Verteidigungsminister von 2002 bis 2005. Er sprach damals von der Verteidigung Deutschlands am Hindukusch. Und wurde dafür verhöhnt. Heute stehen wir vor Flüchtlingsströmen bisher unbekannten Ausmaßes aus dieser Region. Die Menschen in dem Demonstrationszug marschierten gegen den Terror. Sie riefen auf zu Solidarität im Kampf gegen die IS-Banden. Und so erhoben sie ihre Stimme auch für unsere Sicherheit, für unser sorgenloses Heimatgefühl.

Auch wenn meine zwei Gänsehäute an diesem Nachmittag stark kontrastierten, bin ich für beide dankbar. Einmal für das Heimatgefühl und ein andermal für ein spontan gespürtes Solidaritätsgefühl mit einem Teil der Migranten in meiner Heimatstadt. Der andere Teil saß im Zelt bei Hähnchen und Bier oder war auf dem Heimweg wie meine Wenigkeit. Auch die beim Festzug gesichteten Stadträte waren um diese Zeit im Bierzelt – man kann ja nicht überall sein. Nur die Ingolstädter Bundestagsabgeordnete der LINKEN, Eva Bulling-Schröter (auf dem Foto mit Hund), bekundete im Demonstrationszug ihre Solidarität mit den Demonstranten.

Fotos & Text: Anton Potche

Schwere Tage

Ich habe schwere Tage hinter mir. Meine Frau behauptete, sie müsse sich mit mir schämen, wenn wir Fahrrad fahren. Ingolstadt sei eine noble Stadt, mit vielen großen, glänzenden Vierringeautos und mit 50 kunstbeflissenen Stadträten. Mein Fahrrad hingegen habe Rost angesetzt, besonders an den Schutzblechen, wo jeder Nichtblinde ihn sehe.

Ja, ist schon gut, sie hat ja Recht. Aber mein alter Drahtesel hat mich viele Jahre lang ans andere Ende der Stadt gebracht, bei grimmigster Kälte – einmal waren mir die Augenlider so angefroren, dass ich erst nach einer viertelstündigen Auftaufase wieder blinzeln konnte – und unerträglicher Hitze, über die Donau, tagein, tagaus. Treuer wie ein Hund. Nur in einem Jahr, kurz nach der Jahrtausendwende, hatte ich in einem Winter fünf Pannen. Das war aber ein singulärer Fall.

Und jetzt das. Tagelang bin ich durch die Stadt gerannt. Sinnlos. Ziellos. Zu Hause habe ich immer wieder versucht, meine Gattin von meiner Beziehung zu meinem Fahrrad zu überzeugen. „Du scheinst dieses verrostete Stück Eisen ja mehr zu lieben als deine Frau“, giftete sie mich an. Immer häufiger suchte ich außerhalb des trauten Heims meinen Frieden. Ich wollte allein sein mit meinem Schmerz, mit meinem alten, treuen Drahtesel. Ich suchte mir ruhige, menschenleere Parkanlagen zum Rückzug, fuhr langsam durch das Glacis, stieg ab, schob meinen so liebgewonnen Begleiter durch einen großen Teil meines Lebens und sprach mit ihm. Ich suchte nach Worten, um ihm begreiflich zu machen, in welch misslicher Situation ich mich befand. Meist schnürte mir schon im Ansetzen zum Sprechen ein Kloß im Hals die Worte ab. Jeder neue Versuch musste kläglich scheitern und ich überließ mich meinen Tränen. So war es besser, die Welt durch einen Schleier zu sehen. Diese unbarmherzige Welt. Und diese Frau zu Hause. Wie kann man nur so gefühlskalt sein.

Der Schatten im Glacis tat gut, kühlte mein erhitztes Gemüt. Wir gingen nebeneinander her, mein vielgeliebter Zweiräder und ich. Ab und zu schweifte mein Blick über den Glacissaum. Dort. Das Kavalier Heydeck. Davor die große Wiese. Und auf der Wiese... Oh Gott! Komm, wir fahren dort hin. Ich stieg auf. Trat in die Pedale. So leicht ist mein guter Alter noch nie gelaufen. Ich habe ihn fotografiert, meinen lieben, alten Drahtesel, vor diesen zwei kostbaren, total verrosteten Eisenstücken. Das eine gebogen, das andere nur zugeschnitten. Ja, ja, der Himmel hat sie uns beiden geschickt, denn sie sind es, die zwei Stücke verrostetes Eisen, die der Bildhauer Alf Lechner, der Stadt Ingolstadt als Leihgabe überlassen hat. Doch jetzt will er das Material wieder haben, um es in einer anderen Form dem Rost preiszugeben. Da ging ein Aufschrei durch den Stadtrat. Nein, das ist Kunst in höchster Vollendung, Rost als künstlerisches Element. Das monumentale Rostwerk muss erstanden werden. Und wahrlich, kein Stadtrat musste dem Verlustschmerz erliegen. Ingolstadt hat die zwei (zugegeben großen) Stücke Eisen dem Bildhauer Alf Lechner abgekauft: für 100.000 Euro. Ich habe meinen vielgeliebten, verrosteten Alten sofort in Fotopose gebracht und beide abgelichtet, das Werk des großen Künstlers und ihn, meinen ewiglich treuen Drahtesel.

Und siehe da: Es ist Friede eingekehrt in unser Heim. Gemeinsam haben wir, meine bessere Hälfte und ich, den Taschenrechner zur Hilfe genommen und sind zu dem Schluss gekommen, dass die Stadt Ingolstadt uns bestimmt für das irgendwann total verrostete Fahrrad mindestens 5000 Euro geben wird. Mein Lebensabschnittsgefährte in mehr als 20 Jahren wird noch lange leben. Bis er ganz verrostet ist! Dann werden wir ihn der Stadt als Kunstwerk anbieten, zum Aufstellen im öffentlichen Raum - als Proletarierfortbewegungsmittel in der Autostadt an der Donau. So wird er weiterleben, mein lieber Alter, und wir werden dafür 5000 Euro oder mehr kassieren. Doch es ist nicht das Geld, nein, nein. Nur sein Drahteselleben im Schutze des Kunstrostes, das allein ist unser Grund zum Handeln. Und es ist diese Stadt, und nur sie, die das ermöglichen kann, denn nirgends auf der ganzen Welt ist das Verständnis, ja die Liebe für Gegenstände und Kunst aus Rost größer als in Ingolstadt.

Unbeschwerte Tage stehen ins Haus. So schön kann Familienleben sein.

Anton Potche

Performanţa Cristinei Seeger

Oraşul Ingolstadt are 130.000 de locuitori, dintre care 50 de cetăţeni sunt membri în Consiliul Orăşenesc, condus de primarul principal Christian Lösel, ales la alegerile comunale din 3 martie 2014 pentru o perioadă legislativă de şase ani.

Pe lângă acest comitet legislativ, oraşul mai are şi alte comitete orăşeneşti în care se pot angaja cetăţenii cu interese şi înclinaţii politice şi sociale. Aceste comitete au în general un caracter consultativ.

Consiliul Migranţilor este un astfel de gremiu politic al oraşului bavarez. 40 la sută dintre cetăţenii Ingolstadt-ului au o istorie de imigrant. La tineret acest procentaj este chiar de peste 50 la sută. 30.000 de cetăţeni au avut acum ocazia de a alege membrii pentru Consiliul Migranţilor, după ce consiliul actual a fost şase ani în funcţie. Cetăţenii cu drept de vot trebuiau să aibă o cetăţenie străină sau o dublă cetăţenie, germană-străină. Dintre cei 30.000 de migranţi cu drept de vot s-au prezentat la urne doar 1337 de persoane, ceea ce reprezintă 4,57 la sută, un rezultat nu chiar îmbucurător. Cauzele pentru această participare dezastruoasă la vot pot fi multiple. Una din ele ar putea fi voinţa redusă de integrare a multor migranţi din Germania.

Dintre cei 35 de candidaţi au fost aleşi în noul Consiliu al Migranţilor din Ingolstadt 16 persoane. (Consiliul mai are în rândurile sale şi 9 membri din rândul Consiliului Orăşenesc, deci în total 25 de membri.) Primul loc a fost cucerit de Elvan-Erdem Aydin, cu cetăţenie turcă. El a fost şi până acum liderul acestui comitet orăşenesc. 

Pe locul 10 se află Cristina Seeger (43 de ani), cu cetăţenia dublă română-germană. Asistenta de proiecte (birou de inginerie şi arhitectură), originară din Agnita, trăieşte de 23 de ani în Ingolstadt şi şi-a propus să se angajeze pentru un schimb efectiv de cultură între cetăţenii germani şi imigranţi.

Angajamentul ei, ca şi munca întregului consiliu, poate fi urmărit îndeaproape de cetăţenii oraşului. Şedinţele Consiliului Migranţilor sunt oficiale şi pot fi vizitate de cetăţenii oraşului în calitate de oaspeţi.

Anton Delagiarmata