Fenomenul nostalgiei comuniste nu este un fenomen specific românesc și nici singular în privința raportării sale la comunism. Fiecare revoluție dă naștere la pături sociale care profită în urma răsturnărilor politice și la pături care se simt prejudiciați. Și în Germania a existat o perioadă de „ostalgie” după căderea zidului din Berlin și unificarea celor două state germane.
Sigur că există destule analize științifice ale acestui fenomen, cu explicații mai mult sau mai puțin plauzibile. Și diferitele genuri literare și în general de cultură reflectă, cu posibilitățile lor de îmbinare a realității cu ficțiunea, diferitele aspecte ale perioadelor postrevoluționare. Mai ales teatrul și filmul sunt predestinate pentru o prelucrare culturală a acestui fenomen. Dar și romanul oferă posibilități multiple în această privință. Însă aici ar trebui trasă o linie clară de despărțire între lucrări epice care reflectă viața dezastroasă în comunism - de obicei cu o tentă dramatică – și cele care se bazează pe nostalgii, rezultate din momente de descurcăreală cu aspecte chiar și hazlii.
Din cea de-a doua categorie face parte și romanul lui Dan Lungu Sînt o babă comunistă.
Orice roman este citit, perceput și la urmă apreciat, câteaodată și judecat,
din perspectiva biografică a cititorului și chiar a criticului. Eu am citit
povestea Emiliei Apostoae din perspectiva unui om care și-a petrecut primii 31
de ani de viață în România ceaușistă, fiind un ins care a trăit la țară, a
lucrat într-o fabrică la oraș, a fost un timp membru de partid și a încercat să
se descurce. Deci toate condițiile împlinite pentru a simpatiza cu Emilia
Apostoae.
Și totuși există o diferență esențială între această bunică comunistă care
povestește din viața ei - romanul este scris la persoana întâia – și mine, unul
din cititorii acestei cărți: Emilia povestește din perspectiva unui cetățean
român care trăiește în epoca de transformare postcomunistă în România, iar eu
trăiesc de dinaintea căderii dictaturii ceaușiste în Germania. Așa că s-ar
putea ca această carte să nu aibă numai acceptanți ci și critici înverșunați,
mai deseamă în România.
Sociologul Dan Lungu (*1969)
și-a dat în orice caz toată osteneala să
facă din Emilia Apostoae o babă comunistă nu numai naivă, ci și simpatică și
vicleană. Lucru care i-a reușit în mare parte. Nu avem de-a face în cazul Lungu
numai cu un om de știință , ci și cu un scriitor care știe să scrie și amuzant pentru
masele largi de cititori. Este evident că în acest roman limba este pusă în
slujba acțiunii, ceea ce garantează un flux
de citire neîntrerupt și plăcut.
Totuși nu avem de-a face cu o construcție liniară. Întâmplările relatate nu
sunt înșirate după o linie cronologică. Prezentul alternează mai tot timpul cu
trecutul. Și Emilia nu este chiar o persoană căzută pe gură, cum spune neamțul,
ceea ce arată că Dan Lungu este și
un maistru al dialogului. Într-o convorbire telefonică cu fiica ei Alice care trăiește
în Canada - aluzie clară la exodul regretabil din România postcomunistă –
Emilia Apostoae mărturisește: „Ca o babă comunistă ce sînt, mă pricep la
propagandă. Era cît pe ce să fac și Școala de Partid.“ Și fiica îi răspunde: „Uite, mamă, așa cum vorbești
tu din experiența vieții tale, așa pot să-ți spun și eu din experiența mea: eu
nu am nici un singur motiv să regret comunismul. Dacă n-ar fi venit revoluția,
aș fi fost o amărîtă de ingineră într-o fabrică murdară, într-un oraș ca vai de
capul lui, aș fi locuit într-o cutie de chibrituri cu vedere spre cîmp sau spre
cimitir... Aaa, și aș fi avut și butelie. Uite ce am ratat!“
Iată o conversație tipică între generații din perioada de tranziție care nu
vrea să se termine în România. Tonul sarcastic al fiicei arată de fapt cât de
destrugător a fost comunismul pe plamul psihic și social. Deci acest roman
trebuie citit și printre rânduri - mai ales de cititorii tineri. Numai așa vor
reuși să-și facă oarecum o imagine despre viața în comunism. Altfel riscă să
creadă că societatea comunistă s-a epuizat în latura ridicolă a vieții de toate
zilele. Nu, nu, problema a fost mult mai
gravă și nu poate fi estompată cu bancurile despre Ceaușescu și consoarta sa.
Deci pentru cititorii tineri, mai ales cei din România, lectura acestui
roman Sînt o babă comunistă poate să
fie și un exercițiu intelectual. Pentru restul lumii din afara țării va
predomina caracterul pur informativ și distractiv al acestui op care a fost
tradus deja în 11 limbi.
În anul 2013 a fost lansat și filmul Sînt
o babă comunistă în regia lui Stere
Gulea. În emisiunea Vorba de cultură (12
august 2016) de pe postul Radio România Cultural Stere Gulea a spus că „viziunea optică a lui Dan Lungu era
caracteristică perioadei anilor 90, discursul anticomunist. Asta era discursul
societății.“ Stere Gulea însuși a trăit
un proces de apropiere față de personajele din roman: „Interesant a fost
modificarea raporturilor mele cu personajele. De la o atitudine de om
anti-communist, cum eram eu, încet, încet am început să vreau să-i înțeleg pe
acești oameni. Adică să las deoparte sertărașele, prejudecățile și să mă apropi
de oameni.“
Anton Delagiarmata
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen